anorexia copilului

Vedem adesea mame care se plang ca micutii lor "nu mananca" sau "nu mananca suficient" sau "nu mananca ce trebuie".

Atitudinea lor denota multa ingrijorare, anxietate, teama ca micutul "nu este suficient de inalt", "de dezvoltat", "este prea slab"...Ele se plang de mofturile si refuzurile copilului, de orele intregi petrecute in fata farfuriei, de incercarile de tot felul de a convinge copilul sa manance "tot", de pedepsele si recompensele aferente...Unele dintre ele afima ca sunt "disperate", "ca se chinuie asa de cativa ani", "ca nu mai pot". Ne descriu vizitele la pediatru, la spital, analizele pe care le-au facut copilului in incercarea de a gasi un remediu pentru "lipsa lui de pofta de mancare".

Copilul este si el uneori prezent la consultatie, fie ca este mititel fie ca este deja la scoala. Putem vorbi si de anorexia bebelusului, uneori asociata cu alte afectiuni, cum ar fi voma sau refluxul gastro-esofagian. Aceste mame ajung la psiholog sau psihoterapeut la recomandarea pediatrului, medicului de familie, personalului din spital sau vin singure atunci cand isi dau seama ca exista si o componenta psihologica la originea tulburarii. Problemele de alimentatie sunt frecvente in timpul copilariei si adolescentei dar difera ca intensitate si mod de manifestare.

Ce poate face psihoterapeutul?
Ascultand cuvintele mamei, suferinta ei psihologul incearca sa gaseasca cauza anorexiei sau momentul in care a aparut. Intotdeauna exista Ť ceva ť care a stat la originea tulburarii, o intamplare (o sarcina, o separare, un deces etc), o stare (poate depresia mamei, poate o alta boala, poate o suferinta a altui membru al familiei). La intrebarea: "De cand copilul nu mai mananca ?", mama ne raspunde adesea "Niciodata nu s-a omorat cu mancatul", sau "De cand era mic manca putin si pe zi ce trece a inceput sa refuze tot mai mult mancarea". Totusi, pe masura ce vorbeste, ce pune in cuvinte diferite intamplari, situatii, sentimente care ii vin in minte, mama isi aminteste un moment dureros, o "trauma" prin care familia a trecut. Poate ca este ceva care pare fara legatura cu anorexia copilului, poate copilul nici nu a aflat respectivul eveniment, poate ca era foarte mic sau nici nu era nascut...Si totusi acea este momentul in care anxietatea mamei a crescut, in care starea ei a fost afectata si odata cu ea si "pofta" de mancare a copilului.

E ingrijorator... stiu ca exista, stiu ca sunt cazuri, stiu ca poate fi mortala aceasta tulburare. De aceea eu nu imi fortez copilul nici sa manance nici sa manance ceva anume

e bine asa........sa nu fortezi copilul..........e adevarat.........pe parcursul sarcinii traumele pot afecta sanatatea si dezvoltarea bebelusului!

nici Claudia nu se prea omoara cu mancatul,cateodata ma stresez,dar cateodata o las in pace sa manance cat vrea!!!!!!!!!!!!

pai e mai bine asa! stomacul lor cere cand are nevoi si cat are nevoie!

nu am fortat-o niciodata!!!!!!!!!
si nici nu as forta-o!!!!!!!

nici eu pe seby!

normal ca mama ca te ingrijorezi cand vezi ca nu manaca destul,dar daca copilul e sanatos si nu da semne de boala nu trebuie sa te ingrijorezi,fiecare copil are felul lui de a manca....
eu acum zic sa ma incurajez pe mine!!!!!!!!

si eu sunt de aceiasi parere cu tine ..alina-diana!