Scrisoare de la Antonia
Dragii mei,
Ma numesc Antonia si voi implini curand 5 ani?sper! Cel putin asa imi doresc si spun asta pentru ca medicii care ma ingrijesc sunt tematori in privinta mea, dar parintii spera intr-o minune...
Candva aveam si eu un zambet de inger, candva ma bucuram si eu de viata, dar de ceva vreme, mie oricum mi se pare foarte mult, totul s-a schimbat.
Am venit pe lume intr-un moment nepotrivit, caci parintii mei nu aveau casa si mami a mea traia la Bucuresti cu bunicii, iar tati isi castiga painea la Mangalia, departe de noi. Totusi, dragostea si respectul fata de familia lui l-a facut sa ne aduca langa el, pe mine si pe mami. Am cunoscut si nasica mea, care mai tarziu avea sa ramana alaturi de parintii mei si de mine chiar si atunci cand ne-a fost greu. Stateam cu chirie si nu era deloc usor, insa mami si tati ma ingrijeau cum puteau mai bine, ca pe lumina ochilor lor. Cu toate astea nu a fost suficient, si in apropierea primului meu craciun ne-am mutat cu totii la bunicii din Bucuresti. Se pare ca lucrurile nu au mers chiar asa bine, desi tati se straduia, caci bunicii au intesat perioada cu fel de fel de discutii, asa incat mami si tati au hotarat ca e mai bine in chirie. Va dati seama ca o astfel de decizie nu e usoara, dar insasi idea de abandon la stat (a mea fireste), in schimbul linistii din casa, ii ingrozea.
Asadar, iata-ma la 2 ani, intr-o atmosfera linistita si ducandu-ne traiul din greu. Eu la cresa, ai mei la lucru. Ca orice copil am mai si racit, insa nimic grav. Pana in 2006 cand starea sanatatii s-a agravat, cam brusc si am fost internata de urgenta, ca nu mai era de tratament acasa. Din pacate organismul a cedat repede, am stat in coma 7 zile, cu o hemoglobina 3 nici nu credeau ca mai scap. Dar Dumnezeu a avut grija si mi-a aratat calea si astfel mi-am revenit. M-au chinuit cu intubari si detubari de vreo 5 ori, deja doctorii nu imi mai erau simpatici oricat s-ar fi straduit. Am ramas cu o dispnee, adica nu mai respiram chiar bine ...nu stiu de unde mi se trage, eu sunt prea mica si nu imi explica lumea multe ...stiti voi, sunt copil!
Dupa repetate investigatii au concluzionat ca am facut o meningoencefalita, iar dupa vindecarea ei a trebuit sa am mare grija cu toate, sa nu ma imbolnavesc mai rau.
La aproape 1 an de la externare, se pare ca ghinionul m-a insotit din nou, au inceput sa ma doara incheiturile de la maini si picioare. Iar analize, iar doctori si cabinete, cica sa imi dea tratament de reumatism. Si eu care credeam ca il fac numai oamenii in varsta ...Poate deja sunt batrana ...Si totusi, la o verificare amanuntita, si chiar si din sangele periferic, au descoprit ca vorba de ceva mult mai grav, leucemie limfoblastica de tip "b".
Nu stiu cum este asta, dar stiu ca viata mea s-a schimbat radical de atunci. Nu inteleg mare lucru, imi e greu sa accept ca nu mai am voie la atatea placeri "normale" cum ar fi mancarea preferata, dulciurile, joaca pe afara. Nu inteleg de ce e nevoie sa indur atatea sute si mii de intepaturi in vene, ca pedeapsa pentru ca am spart o cana? De ce in loc sa imi petrec craciunul in casuta noastra mica, trebuie sa stau in spital unde nu vine Mosh Craciun? De ce in loc de coditele mele frumos impletite de mami acum sunt tunsa cheala? De ce in loc sa mergem in vacanta la mare, anul asta am stat doar in spital? De ce ma chinuie cu acele in coloana pentru tot soiul de punctii, ei au incercat oare? Stiu cat de chinuitor poate fi? Si mami plange uneori cand ma vede cum strang din dinti si ii las pe doctori sa isi faca treaba, ca mereu imi spune ca va fi bine. Si tati e uneori suparat, e trist ca nu ne mai plimbam in parc amandoi cand o lasam pe mami acasa sa faca de mancare...Mi-e dor de zilele alea! Mi-e dor sa fiu din nou asa cum eram candva, sanatoasa!
Am inceput sa fac tratamente agresive, care au dat peste cap oragnismul meu si asa nu prea puternic. O "frumoasa" hepatita medicamentoasa si-a facut simtita prezenta. Din cauza acesteia nici curele de citostatice nu au fost tocmai "ca la carte", am intarziat unele tratamente.
Acum nici sa spun ce vreau nu pot...sau pot dar nu se aude. A fost nevoie sa imi faca o gaura in gat ca sa respir mai bine. Cred ca era august, de Sf. Maria, cand am facut un stop cardio-respirator si doctorii de la spital s-au straduit sa ma tina in viata. Cu mare greutate au reusit, dar pretul a fost o gaura in gat, o traheostoma. Acum ea ma ajuta sa respir, pentru ca din nefericire, partea superioara acestei stome s-a sudat si nu mai pot respira pe nas. Nici macar nasul nu mi-l suflu ca toti copii, ma aspira mami prin canula de la gat. Ma intristeaza foarte mult sa nu mai pot sa spun "mami" si "tati". Ei sunt singurii mei prieteni cu adevarat, si mi-e tare greu sa ii strig cand am nevoie, sa vorbesc cu ei cand ii vad tristi. Doar harshaitul asta enervant! Si pastilele... si injectiile... si chimioterapia...si doctorii... si spitalul asta...nu mai vreeeeeaaaau!
Va rog sa ma ajutati sa ma fac bine! Va rog sa va ganditi ca vreau doar sa fiu si eu un copil ca oricare altul, care se joaca, mananca, vorbeste, stranuta si traieste normal. Voi fi cumnite si voi indura tot tratamentul chinuitor, cu gandul la ziua cand voi fi complet sanatoasa! Ajutati-ma sa regasesc normalitatea de odinioara, zilele linistite alaturi de mami si tati! Stiu ca se poate si promit sa nu va dezamagesc!
Cu drag, Antonia!
Dum Iul 13, 2008 11:21 am
