Sfintii zilei

mari!!!!!!!!

Sinaxar 15 Iunie



În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea Sfântului Prooroc Amos.

Sfântul proroc Amos este unul din cei 12 profeţi "mici" şi a trăit in secolul al VIII-lea înainte de Hristos. Acesta s-a născut în satul Tecoa, în pământul lui Zavulon, şi a proorocit 50 de ani. Iar Amesia, mincinosul preot al lui Vetil, bătându-l adesea, îl pizmuia şi-l defăima; şi în sfârşit l-a omorât fiul lui Amesia lovindu-l cu un toiag gros la tâmplele capului. Căci îl mustra pentru vicleşugul viţeilor de aur. Şi s-a dus la pământul său încă cu suflet, şi peste două zile a răposat, către anul 787, şi a fost îngropat cu părinţii lui. Amos se tâlcuieşte: tare credincios, popor aspru, vârtos. Deci era la chipul trupului păros, bătrân, având barba ascuţită şi asemenea la chip cu Ioan cuvântătorul de Dumnezeu. Sf. prooroc Amos nu trebuie confundat cu Amos, tatăl Sfântului Prooroc Isaia.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dula.

Acesta era din Pretoriada Zefiriei, eparhia Ciliciei, şi pentru că cinstea pe Hristos şi se închina Lui, a fost adus la guvernatorul Maxim şi a fost bătut cu toiege. Povestind el cele despre Apolon şi Dafne, ca îndrăgind-o pe ea Apolon şi umblând după ea, nu şi-a câştigat pofta, a pornit pe guvernator spre mai multă urgie şi mânie. Pentru aceasta iarăşi a fost bătut peste pântece şi întins pe un grătar de fier înroşit. Apoi a fost adus la alta cercetare, şi a fost chinuit în multe şi felurite chipuri. Apoi a fost întrebat de guvernator, despre Hristos, cum S-a întrupat şi pe cine socoteşte Dumnezeu? Iar sfântul i-a spus lui pe scurt toată rânduiala cea pentru noi. Deci, adus fiind la a treia cercetare, şi silit fiind să guste din cele jertfite idolilor, pentru că n-a voit de bunăvoie ci jertfa aceea ce cu silnicie i s-a băgat în gură a scuipat-o jos, iarăşi a fost chinuit cumplit şi şi-a dat duhul la Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Soborului Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, de ceea parte la Maranachiu.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului mucenic Narsi.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Fortunat, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Apostol Ahaic, care de foame şi de sete s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Apostol Ştefana, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ortisie, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Gravs, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ieronim, care cu pace s-a săvârşit.

Sfântul nostru parinte Ieronim s-a nascut în anul 347 la Stridon, în apropiere de Acvileea, în Italia de Nord, într-o familie crestina. La vârsta de doisprezece ani fu trimis la Roma pentru a-si face studiile pe lânga gramaticianul Donat care trezi în el gustul pentru retorica, de care toate lucrarile sale vor ramâne impregnate. Tânarul, înzestrat cu un temperament înflacarat si o memorie impresionanta, studia cu ardoare si dovedea o neostoita dorinta de cunoastere. Desele vizite la mormintele Mucenicilor, în catacombe, îi insuflara o râvna absoluta fata de Hristos ; dar, luat de valul celor cu care îsi petrecea vremea, tineretea sa fu în aceeasi masura dezordonata si furtunoasa, lucru pe care mai târziu îl regreta cu amaraciune. Pe la douazeci de ani, la putin timp dupa ce primi Botezul, parasi Roma pentru a se duce la Trevi, pe atunci resedinta împaratului, în scopul de a face cariera în administratie. Acolo simti el chemarea irezistibila a lui Dumnezeu : sa paraseasca totul pentru a se pune în slujba Lui. Se duse asadeci la Acvileea, unde frecventa în compania lui Rufin, prieten al sau si ucenic ca si el, un cerc de Clerici si laici dedati meditatiilor evlavioase, care formau, dupa cum spunea el, "un cor de preafericiti". Angajându-se deci în viata ascetica cu toata înflacararea unui caracter care nu admitea nici un compromis, hotarî sa urmeze exemplul Patriarhului Avraam si al tuturor celor care se exilasera din dragoste pentru Dumnezeu. Se îmbarca deci plecând catre Rasarit. Ajuns în Antiohia, petrecu Postul Mare în înfrânare si meditare asidua la spusele Profetilor, timp de reflectare pe care îl completa totodata cu lectura autorilor clasici. Cuprins de o febra violenta, pe la jumatatea Postului, si ajuns aproape în pragul mortii, fu rapit în duh si se vazu înfatisându-se la judecata lui Dumnezeu. In timp ce îsi afirma identitatea de Crestin, Judecatorul îi raspunse : "Minti, tu esti Ciceronian si nu Crestin!" si porunci sa fie lovit cu vergi. Biciuit astfel de propria constiinta, Ieronim facu urmatorul juramânt : "Doamne, doar de ma voi fi lepadat de Tine, sa mai detin carti profane sau sa mai citesc asemenea carti !". Incepând de atunci, se dedica numai citirii Sfintei Scripturi. Si, fara sa ceara sfat nimanui, se afunda în pustiul Chalcis (sud-estul Antiohiei), cu dorinta de a urma lupta duhovniceasca a Sfântului Antonie. Dar îsi suprasestimase fortele si, în ciuda posturilor si mortificarilor pe care si le impunea, se gasi puternic încercat de gânduri si de amintirile vietii sale trecute. In timp ce îsi slabea trupul prin asceza, era ars de soare si traia în mijlocul scorpionilor si a fiarelor salbatice, i se parea ca s-ar fi aflat în mijlocul placerilor de la Roma, înconjurat de tinere femei de moravuri usoare. Pentru a lupta împotriva delasarii spirituale (acedia), se perfectiona în cunoasterea limbii grecesti, învata cu mult efort ebraica si limba caldeana (aramaica), si întretinea o corespondenta cu prietenii sai din Acvileea.

In aceste încercari Dumnezeu îi dadea mângâieri ceresti, dar trebui totusi la scurta vreme sa paraseasca pustiul, a carui pace era tulburata de certurile dintre calugari cu privire la schisma Bisericii din Antiohia (cf nota Sf. Meletie, 12 februarie). Fiind simpatizant al partidei lui Paulin, Ieronim facu apel la Papa Damase pentru a-i cere sa transeze controversa dar nu obtinu nici un raspuns. Se duse atunci în Antiohia unde, fiind hirotonit Preot de catre Paulin, in ciuda reticentelor sale, îsi continua studiul Bibliei pe lânga marele savant Apolinar din Laodiceea, filtrând din învatatura acestuia ceea ce nu era conform cu Ortodoxia. Apoi, atras de renumele elocintei si sfinteniei Sfântului Grigore Teologul, pleca la Constantinopol, unde petrecu trei ani la scoala acestuia, descoperind cu admiratie operele lui Origene, pe care începu sa îl traduca. Dupa demisia Sfântului Grigore, fu invitat de catre Paulin din Antiohia si Sfântul Epifanie sa-i insoteasca la sinodul de la Roma (382). In cursul sesiunilor, Papa Damase remarca darurile rare cu care era înzestrat Ieronim si, la terminarea sinodului, îl retinu în anturajul sau ca secretar. Marele Ierarh stia sa-i stimuleze spiritul prin întrebari despre pasaje dificile din Scriptura si îl însarcina cu revizuirea traducerilor latine din Evanghelie dupa originalele grecesti.

Reputatia sa de exeget îl facu sa devina ghidul spiritual al unui cerc de femei nobile si evlavioase, adunate împreuna de catre Sfânta Marcela (31 ianuarie) în palatul sau din Aventino. Fura organizate conferinte periodice în timpul carora Ieronim îsi însotea de încurajari înflacarate catre viata ascetica explicatiile asupra textului sfânt si cursurile sale de ebraica. Foarte tinerei fete a Sfintei Paula, Sfânta Eustochia, îi scria : "Fii greier al noptilor. Scalda-ti patul în fiecare noapte, inunda vesmintele tale cu lacrimi. Privegheaza si fii precum pasarelele în singuratate..." (Ep. 22, 18). Dar râvna sa de neîmblânzit, atât pentru a preamari viata ascetica cât pentru a dezaproba comportamentul Preotilor mondeni, întâmpina numerosi opozanti care îl acuzara de faptul ca el condamna casatoria si care, dupa moartea lui Damase (384), facura sa circule pe seama lui calomnii infame care îl obligara sa paraseasca Roma (385).

Le regasi pe Paula (26 ianuarie) si fiica ei Eustochia la Antiohia, si întreprinse cu ele un lung pelerinaj, atât în Tara Sfânta cât si în Egipt, la Parintii pustiei. La capatul acestui periplu, urmând exemplul Sfintei Melania cea Batrâna si a prietenului sau Rufin la Muntele Maslinilor, Ieronim se stabili la Betleem si fonda, pe lânga Bazilica Nasterii Mântuitorului, doua manastiri : una pentru calugari si una pentru Sfânta Paula si femeile evlavioase care o urmasera. Veghind la organizarea celor doua comunitati, redacta atunci pentru ele vietile Sfântului Pavel Tebeul (cf. 15 ianuarie) si ale Sfântului Malh (cf. 24 noiembrie). In fiecare zi explica Scriptura pentru Sfânta Paula si ucenitele sale, primind din ce în ce mai multi pelerini care veneau sa se închine la pestera Nasterii Domnului si sa se adape la izvorul stiintei sale. Dar mai ales aici se dedica el importantei sale lucrari de traducere a Sfintei Scripturi si de comentarii sustinute, inspirate din metoda lui Origene dar lasând un loc mai important interpretarii literale. "A nu cunoste Scripturile înseamna sa nu-l cunosti pe Hristos" (Prefata la comentariul asupra Profetului Isaia.), declara el iar preocuparea sa de a reveni la precizia textului original îl facu sa întreprinda traducerea întregului Vechi Testament din limba ebraica, sarcina colosala pe care o termina la capatul a cincisprezece ani de munca îndârjita (405) (Aceasta traducere avea sa devina versiunea oficiala a Bisericii latine sau Vulgata.).

In afara acestor lucrari de exegeza, având un caracter tumultuos, nu putea sa taca în fata evenimentelor ecleziastice alte timpurilor si cu aceeasi ardoare pe care o manifestase în lupta împotriva patimilor pustiei, se angaja în lupta pentru apararea adevarului împotriva ereticilor. In ciuda admiratiei sale pentru Origene, il urma pe Sfântul Epifanie (cf. 12 mai) în campania violenta împotriva discipolilor marelui doctor alexandrin si se certa cu prietenul sau Rufin si Episcopul sau, Ioan din Ierusalim. Controversa se agrava când Epifanie cuteza sa hirotoneasca preot pe Paulinian, fratele lui Ieronim, pentru a sluji manastirile din Betleem. Ioan protesta împotriva acestei uzurpari anticanonice a jurisdictiei sale si interzise lui Ieronim si discipolilor sai accesul la Bazilica Nasterii Domnului. Ajunsera pâna la urma la o întelegere, datorita interventiei lui Teofil din Alexandria (396) ; dar doi ani mai târziu conflictul izbucni din nou, cu ocazia traducerii de catre Rufin a Tratatului Principiilor al lui Origene. Ieronim riposta imediat cu o traducere ce dovedea toata erezia lui Origene si continua polemica împotriva vechiului sau prieten pâna la moartea acestuia.

Betleemul fiind luat cu asalt de multimi de refugiati, provenind din Apus în urma ocuparii Romei de catre barbari (410), se impunea ca Ieronim sa se puna în slujba lor dar el continua în acelasi timp, noaptea, lucrarile sale de exegeza si polemica. Scrise in special împotriva Pelagilor care, drept represalii, atacara manastirile din Betleem, lasând cladirile în ruine (416). Aceasta comunitate latina, isolata în Rasarit si de acum în declin, nu mai avea nici un viitor iar dupa moartea Sfântului Ieronim, survenita la 30 septembrie 420, nu întârzie sa se stinga.

Pomenirea Sf. Ieronim, praznuita la 30 septembrie în Apus, a fost introdusa în aceasta zi de Sfântul Nicodim, care a identificat-o cu aceea a unui Ieronim, probabil diferit, prezenta în unele Sinaxare. El i-a asociat praznuirea Sfântului Augustin, alt mare doctor al Bisericii latine. Noi pastram aceste doua pomeniri la aceasta data conventionala, caci ele s-au impus astfel în diferitele Biserici ortodoxe.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Augustin, episcopul Hiponei.

Sfântul Augustin a vazut lumina zilei în anul 354, la Tagasta, orasel din Numidia, la frontiera dintre Algeria si Tunisia de azi. Tatal sau, Patricius, mic proprietar funciar, unul din notabilii orasului, ramase pagân pâna la sfârsitul zilelor sale, dar mama sa, Sfânta Monica (cf 4 mai), era o Crestina înfocata si îl înscrise, înca de când era copil, printre Catehumeni si îl ducea regulat la biserica pentru a-l învata Tainele Credintei. Cu toate acestea Botezul fu lasat pe mai târziu, dupa obiceiul vremii, iar copilul se dovedea a fi turbulent si rebel la mustrarile mamei sale si se indeparta de credinta. Inzestrat cu o inteligenta sclipitoare, în scurta vreme ajunse sa stapâneasca limba latina dar ramânea recalcitrant fata de studiul limbii grecesti, o lacuna ce persista în gândirea sa teologica. La vârsta de saptesprezece ani fu trimis la Cartagina, metropola Africii, pentru a urma cursuri de retorica. Ispitele orasului si anturajul nepotrivit îl facura sa cada într-o viata de dezmat si avu o legatura cu o femeie crestina de la care avu un fiu, Adeodat (372). Datorita lecturilor din Cicero, îsi abandona zadarnicele studii de drept si de retorica pentru a cauta Adevarul si întelepciunea ; dar deceptionat de aparenta uscaciune a Bibliei, fu mai degraba atras de doctrina maniheenilor, care îi aparea ca o îmbinare rezonabila a lui Hristos cu dorinta sa de a-si însusi întelepciunea doar cu ajutorul rationamentului. Ramase timp de noua ani prizonierul acestei erezii, atât de evidente totusi.

Dupa un scurt sejur la Tagasta, ca profesor de gramatica, reveni la Cartagina, pentru a deschide o scoala de retorica. Cu toate acestea, comportamentul urât al studentilor sai îl dezgusta repede de aceasta profesie. Pierzându-si iluziile asupra maniheismului ca urmare a unei conversatii cu unul din episcopii lor, Faustus, spirit nelinistit si avid de adevarata cunoastere, se îmbarca si pleca la Roma, unde deschise o alta scoala, care nu avu mai mult succes. Dupa ce fu vindecat de o boala grava, obtinând un post de retor platit la Milano, se duse sa se instaleze acolo, nutrind înca visul unei stralucite cariere în administratie (384). Acolo fu prezentat Episcopului, Sfântul Ambrozie (cf 7 dec), care îl cuceri prin blândetea si amabilitatea sa, si mai ales prin stralucita sa elocinta si interpretarile spirituale ale Sfintei Scripturi, care îi deschisera inima catre profunzimea cuvântului lui Dumnezeu. Monica venise cu el si îl convinse sa îsi abandoneze concubina dar încerca în zadar sa îl faca sa se angajeze într-o casatorie profitabila. Filozofia si placerile mondene îi produsesera o asemenea insatisfactie, încât, cu durere si neliniste, cauta care ar fi putut fi izvorul adevaratei fericiri. Lectura filozofilor neoplatonici îl facu sa abandoneze definitiv maniheismul si îi permise sa întreprinda cautarea interioara a unei vieti spirituale. Spre deosebire totusi de acesti filozofi, aceata interiorizare nu era pentru el o cautare speculativa si zadarnica, ci lua forma unei cautari fierbinti a Dumnezeului întrupat, pe care îl admitea în mod intelectual, dar pe care inima sa nu îl traia înca. Atunci veni momentul în care auzi vorbindu-se de Viata Sfântului Antonie cel Mare, scrisa de Sfântul Atanasie în timpul exilului sau în Apus si care era prilejul încrestinarilor rasunatoare în rândul nobilimii. La putina vreme, în timp ce se afla în gradina prietenului sau Alypius, plângându-si viata retras, auzi o voce ca de copil cântând : "Ia si citeste!". Deschise un volum al Epistolelor Sfântului Pavel care se afla acolo si se opri asupra urmatorului pasaj : "Imbracati-va în Domnul Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte" (Romani 13:13). Intunericul îndoielii disparu îndata si o lumina blânda îi scalda inima în bucurie. In acea clipa devenise un alt om, care avea sa nu mai traiasca decât pentru Hristos si Biserica Sa. Când îi împartasi mamei sale aceasta revelatie, ea fu cuprinsa de bucurie. Dupa ce îsi abandona definitiv profesia de "negustor de vorbe", petrecu retras câteva luni, undeva la tara, cu mama sa, rude si câtiva prieteni, pentru a se întrema dupa o boala pe care o agravase emotia convertirii sale. Ïn aceasta prima forma de manastire , în care îsi dorea sa duca o viata asemanatoare celei a comunitatii apostolice de la Ierusalim, Augustin împreuna rugaciunea cu meditatia Scripturii si discutii filozofice. Intors la Milano, duse o viata austera si retrasa înainte de a fi botezat de Sfântul Ambrozie, la 24 aprilie 387, în compania lui Alypius si a fiului sau Adeodat. Se duse apoi la Ostia, cu Sfânta Monica, în scopul de a se retrage în Africa pentru a duce o viata monahala. Ïntr-o seara, pe când stateau de vorba sprijiniti de o fereastra, ambalati pe neasteptate de elanul conversatiei lor evlavioase si, aspirând din toata inima la apele Izvorului ceresc, ei fura cuprisi de un fel de extaz, deasupra celor vazute si nevazute, pentru a intra in Comuniune cu Ïntelepciunea cea vesnica, moment de contemplare care li se paru a fi o invitatie la a gusta înca de pe aceasta lume din viata vesnica, dupa cuvântul Evangheliei : "Intrati în bucuria Domnului vostru" (Sfântul Augustin îsi relateaza în întregime convertirea în "Confesiunile" sale, una din capodoperele literaturii universale.). Sfânta Monica muri la putin timp iar Augustin, întârziind proiectul sau, ramase înca ceva vreme în Italia pentru a redacta lucrari de polemica împotriva maniheenilor.

In septembrie 388 el se întoarse la Tagasta, cu Alypius si Adeodat, care muri curând. Augustin îsi vându toate bunurile si dadu saracilor câstigul, iar el se consacra, timp de trei ani, organizarii unei manastiri în compania prietenilor si ucenicilor sai. Postului si rugaciunii le adauga meditarea asupra Legii lui Dumnezeu, zi si noapte ; ceea ce Domnul îl facea sa înteleaga, el comunica prin viu grai celor prezenti, prin scrisori celor absenti. Cum se dusese într-o zi în oraselul Hipona, la cererea unui functionar imperial care voia sa îl asculte pentru a se hotarî asupra convertirii sale, Augustin aparu cu batrânul Episcop Valeriu in prezenta poporului. In timp ce prelatul împartasea celorlalti dorinta ordonarii unui Preot pentru a-l seconda în predicarea în limba latina, caci el era de limba greceasca, credinciosii pusera mâna pe Augustin, salutându-l cu ovatii furtunoase, iar el, plin de lacrimi in fata pericolului pe care îl reprezinta pastoritul oamenilor, accepta "sa paraseasca pe Dumnezeu pentru Dumnezeu", adica sa renunte la tihna retragerii în manastire pentru a sluji Trupul lui Hristos. Obtinu cu toate acestea un termen de câteva luni pentru a se pregati prin meditarea Scripturii si, dupa hirotonirea lui, Episcopul îi acorda un teren în apropierea Bisericii, pentru a fonda acolo o noua manastire, "Manastirea Gradinii", care a dat vreo zece Episcopi.

Catre sfârsitul anului 395, primi consacrarea episcopala si la putin timp dupa Valeriu urca in scaunul Hiponei. Aflat la catedra acestui mic Episcopat, dar luminând toata Biserica Africii si pâna la extremitatile lumii latine, prin învatatura sa, Sfântul Augustin fu timp de treizeci si cinci de ani modelul bunului Pastor, dându-si viata pentru oile sale si considerându-se robul robilor lui Dumnezeu. Fara încetare, predica aproape în fiecare zi (s-au pastrat în jur de opt sute din predicile sale), abordând toate subiectele cu o vivacitate si o arta incomparabile si cautând sa transmita celor carora se adresa dragostea lui pentru Dumnezeu si pentru bunurile ceresti. In timpul zilei, solutiona conflicte, veghea la administrarea Bisericii, se îngrijea de saraci - fara sa ezite în a topi vase sfinte când nu se mai gasea aur - iar în timpul noptii, redevenea calugar, consacrat cu toata fiinta sa iubirii Mirelui. Traia in Episcopatul sau in comuniune cu Clericii, pentru care redacta o Regula monahala (care se afla la originea institutiei occidentale a canonicilor), adaptata conditiei lor dar impunând respectarea stricta a votului saraciei si a poruncilor Evangheliei.

Dragostea sa arzânda pentru unitatea Bisericii nu-l lasa indiferent fata de nici unul din evenimentele care agitau Lumea Crestina. Partiicipa la Sinoade si strabatea Africa romana, profund divizata în vremea aceea, punându-si întreaga arta si iscusinta în serviciul Adevarului. Scrise vreo suta de opere, din care majoritatea sunt consacrate luptei împotriva schismaticilor, ereticilor si pagânilor. Dupa ce mai întii i-a respins în mod stralucit pe maniheeni, îsi orienta întreaga lupta împotriva schismaticilor novatieni, ce pretindeau ca validitatea tainei casatoriei sa fie subordonata virtutii celui care o oficia si care de aproape un secol iscasera o zizanie nefasta în toata Biserica Africii instalând o ierarhie paralela. Cum toate eforturile si argumentele Sfântului Episcop pentru a-i readuce în sânul Bisericii se loveau de ura lor înversunata, se decise cu durere în suflet sa faca apel la puterea laicilor, dar neacceptând sub nici o forma actele de violenta. Pentru ca multi atribuiau Crestinilor responsabilitatea caderii Romei (410), Augustin redacta o mare opera, "Cetatea lui Dumnezeu", vasta reflectie asupra istoriei umane, în care arata ca Biserica, trecând prin toate vicisitudinile, e pe drumul catre Imparatia vesnica. Apoi trebui sa lupte împotriva ereziei pelagilor, erezie care minimisa rolul harului dumnezeiesc si considera ca omul, prin propriile forte, poate sa ajunga sa nu mai pacatuiasca ; în plus ea nega transmiterea pacatului originar si proclama inutil Botezul copiilor. Augustin facu mari eforturi pentru a rasturna aceasta doctrina în scopul de a apara credinta Bisericii ; dar antrenat de necesitatile disputei si prin spiritul sau însetat de clarificari rationale, stabili, între natura si Har, o opozitie prea stricta care avea sa aiba mai târziu consecinte nefaste în Occident. Aceasta disputa nu avu nici un ecou în Rasarit, caci Parintii greci, care îl cunosteau prea putin pe Augustin, considerau acest raport între natura si Har ca o "cooperare" (sinergie). Dorinta lui Augustin de a patrunde prea adânc tainele prestiintei divine îl conduse la o conceptie exagerata a predestinarii - care pastra la el un sens ortodox, atâta vreme cât ea ramânea înteleasa ca o consecinta a actelor libere, prevazute din vesnicie de catre Creator, dar nu determinate de El. Doctrina sa fu cu toate acestea sursa diverselor erezii occidentale despre predestinare, precum calvinismul.

Sf. Augustin reusi sa obtina ca pelagienii sa fie condamnati de Sinoadele de la Cartagina (411) si de la Roma (417), dar erezia persista. Când vandalii, veniti din Spania, începura sa invadeze Africa crestina, facând ravagii pe unde treceau, Sfântul Episcop îsi cheltui neobosit toata energia pentru a salva ce mai putea fi salvat. Dupa patruzeci de ani de episcopat si de munci apostolice, vedea cu durere cum renastea idolatria în mijlocul ruinelor însângerate si erezia ariana impusa de cuceritori. Hipona era asediata de trei luni când el fu cuprins de o febra violenta. Isi pavase peretii camerei cu psalmii pocaintei si cu entuziasmul unui proaspat convertit îsi dadu în mâinile Domnului sufletul sau mare, în ziua de 28 august 427.

Daca doctrina Sfântului Augustin duse la devieri în Occidentul medieval, nu i se poate cu toate acestea reprosa faptul de a fi fost un eretic, caci si-a supus întotdeauna, cu smerenie, reflectiile sale judecatii Bisericii si, terminându-si lucrarea "De Trinitate", scria : "Doamne, Unul Dumnezeu, Dumnezeu Treime, tot ce am scris în aceste carti vine de la Tine si daca e ceva care sa vina de la mine, sa fiu iertat de Tine si de cei care sunt ai Tai".

Sfântul Augustin este praznuit la 28 august în Biserica latina. Impins, atât prin formarea sa intelectuala cât si de circumstantele convertirii sale, sa priveasca relatia omului cu Dumnezeu dintr-un punct de vedere mai degraba "psihologic", diferit de cel adoptat de traditia patristica anterioara, Sfântul Augustin a dat întregii sale teologii un aspect personal, care afecta doctrina sa despre Sfânta Treime, despre pacatul originar, despre raporturile naturii si harului etc. Atâta vreme cât aceste teze fura considerate drept opinii teologice personale ("teologumene"), ele nu pusera in discutie locul Sfântului Augustin printre Sfintii ortodocsi. Abia când fura adoptate ca doctrina oficiala si exclusiva a Bisericii romane (printre altele în considerarea originii Duhului Sfânt nu doar în Tatal ci si în Dumnezeu-Fiul) ele devenira principalul subiect de discordie între cele doua Biserici. Daca, rational, poate fi cinstit Augustin ca Sfânt Ortodox, aceasta se datoreaza mai putin calitatii sale de teolog cât calitatii sale de pastor, si pentru sfintia sa personala indiscutabila. Sfântul Photios scria despre el : "Având în vedere ca unii dintre Parintii nostri si doctori au deviat de la credinta în ceea ce priveste câteva dogme, noi nu primim ca doctrina cele în care au deviat dar noi continuam sa îmbratisam oamenii care au fost ei". Ep. 24, 20 (PG 102, 813). Pentru acest motiv unii îl numesc "preafericit" sau "iero", dar asemenea distinctii nu existau în traditia hagiografica ortodoxa, ar fi de ajuns aici sa se faca distinctia între viata sa si posteritatea nefericita a doctrinei sale.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ely!!!!!!!!

Sinaxar 16 Iunie



În această lună, în ziua a şaisprezecea, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Tihon, făcătorul de minuni, episcopul Amatundei, cetatea Insulei Cipru.

Sf. Ierarh Tihon, episcopul Amatundei, având părinţi binecredincioşi şi iubitori de Hristos, fiind făgăduit de ei lui Dumnezeu, şi învăţând Sfânta Carte şi fiind deprins din destul cu Sfintele Scripturi, întâi a fost făcut citeţ, de citea la popor sfintele cuvinte şi învăţături.

Pentru vrednicia ce avea la toate şi pentru viaţa lui fără prihana, a fost hirotonit diacon de Mnimonie, episcopul Amatundei. Deci, încetând din viaţă acela, a fost suit acesta în scaunul Episcopiei de marele Epifanie. Şi întorcând pe mulţi din rătăcirea şi deşertăciunea idolilor către credinţa lui Hristos Dumnezeul nostru, şi stricând şi dărâmând multe capişti idoleşti, şi zidind multe dumnezeieşti biserici, si împodobindu-le şi sfinţindu-le, s-a mutat către Domnul, făcând multe minuni şi în viaţă şi după moarte. Din acestea vrednic lucru este a aduce la mijloc una sau două, spre semn de virtuţile bărbatului acestuia, căci încă şi mai înainte în viaţa lui lua pâine de la tatăl său şi o ducea în târg să o vândă, că acesta îi era meşteşugul; iar el împărţea pâinile la săraci, până a prins tatăl său de veste. Acesta, mâniindu-se pe el, l-a ocărât, iar el i-a răspuns, că a împrumutat pe Dumnezeu cu pâinea, şi are de la Dânsul scrisoare, cum că are să i le dea; şi îndată se arătă aievea dovedirea cuvintelor lui, aflând jitniţele pline de grâu, mai mult decât băgase tatăl său, când l-a strâns până a nu scoate din el. Iar minunea aceasta era numai spre mărirea sfântului acestuia şi nu are asemănare cu altele, căci sfântul acesta înfigând o viţă uscată în pământ, îndată se prinse şi a dat rod mai înainte de vreme. Iar viţa aceea gătindu-şi roadele, de cum se începea dumnezeiasca laudă a sfintei liturghii, arăta strugurii pârguiţi, iar când se săvârşea dumnezeiasca jertfă strugurii erau copţi şi gata de mâncat întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Marcu, episcopul Apoloniadei, care prin pietre spânzurate de mâinile lui s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor cinci Mucenici cei din Nicomidia, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor patruzeci de mucenici romani, care prin foc s-au săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

bravo fetelor!!!!!!!!!!

multumim

Sinaxar 17 Iunie



În această luna, în ziua a şaptesprezecea, pomenirea Sfinţilor Mucenici: Manuil, Savel şi Ismail.

Aceşti trei fraţi erau din Persida, şi fiind trimişi de Valtan, împăratul perşilor, pentru pace, în zilele lui Iulian Paravatul (pe care-l văzuseră în Calcedon că aducea jertfa la idoli şi mulţi se trăgeau spre rătăcirea lui), fiind ei bine cinstitori şi crezând în Hristos, plângeau şi se rugau lui Dumnezeu să-i păzească în credinţa ce aveau într-Însul, şi să nu se facă părtaşi rătăcirii închinătorilor la idoli. Deci, dacă s-au vădit şi au fost duşi la păgânul Iulian, au fost bătuţi şi pătrunşi cu piroane la glezne, şi arşi pe subţiori cu făclii. Însă aceste chinuri le-au suferit toţi împreună; dar apoi îndeosebi Sfântul Manuil, primind făgăduinţa de la necuratul împărat şi nevoind a aduce jertfă la idoli, l-au chinuit pe el în multe şi felurite chipuri. Şi aşa împreună cu cei doi fraţi ai lui, cu Savel şi Ismail, au fost duşi la zidul cel dinspre Tracia, numit al lui Constantin, la loc râpos, şi li s-au tăiat capetele. Iar Iulian Paravatul a poruncit ca să li se ardă trupurile, dar îndată s-a deschis pământul şi a primit trupurile, din pricina cărei minuni mulţi au crezut în Hristos. Iar după aceasta nişte bărbaţi cucernici, cunoscând de la Domnul nostru Iisus Hristos unde se află trupurile sfinţilor, le-au îngropat cu miruri şi cu tămâieri.

Tot în această zi, pomenirea pătimirii Sfinţilor Mucenici Isavru şi cei împreună cu dânsul: Inochentie, Felix, Ermia şi Peregrin.

Sfântul Isavru şi cei împreună cu el erau din Atena. Dar, ieşind de la patria lor şi mergând la o peşteră din Apolonia, au aflat pe Felix, pe Peregrin şi pe Ermia, pe care învăţându-i Sfântul Isavru să nu se dedea spre lucrurile cele lumeşti şi trecătoare, aceştia au întărit cuvântul cu fapta; căci ferindu-se şi fugind de vorba şi adunarea rudeniilor lor, au fost însă pârâţi de rudenii la Tripondie eparhul, care prinzându-i şi neputând să-i facă să se lepede de Hristos, a poruncit de li s-au tăiat capetele cu sabia. Iar Isavru, diaconul lui Hristos, şi cei împreună cu el au fost daţi pe seama lui Apolonie, fiul eparhului, de către care au fost chinuiţi prin foc şi prin apă, dar fiind izbăviţi din aceste chinuri în chip minunat, au întors pe mulţi spre credinţa lui Hristos, între care erau şi cei mai de frunte ai cetăţii: fraţii Ruf şi Rufin. Şi apoi, fiind condamnaţi la pierzare, li s-au tăiat capetele.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Filonid, episcopul Curiei.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Pior, care cu pace s-a săvârşit.

Zicerile / apoftegmele lui avva Pior din Patericul Egiptean.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 18 Iunie



În această lună, în ziua a optsprezecea, pomenirea Sfântului Mucenic Leontie, şi a celor împreună cu dânsul, Ipatie şi Teodul.

Sfinţii Mucenici Ipatie, Leontie şi Teodul erau soldaţi romani. Leontie, grec de origine, era comandant de armată în oraşul fenician Tripoli, pe vremea împăratului Vespasian (70-79), fiind respectat pentru curajul său, bunul simţ şi virtutea de care dădea dovadă.

Când împăratul l-a numit pe senatorul roman Adrian guvernator al districtului fenician, i-a dat libertate deplină în a "vâna" creştini, iar în cazul în care aceştia nu vroiau să jertfească la idolii lor romani, să fie daţi spre tortură şi moarte. În drumul său spre Fenicia Adrian a auzit de faptele Sf. Leontie care a întors pe mulţi păgâni la creştinism şi l-a delegat pe tribunul Ipatie cu un detaşament de soldaţi la Tripoli, să-l prindă şi să-l aresteze pe creştinul Leontie. Pe drum, însă, Ipatie a căzut grav bolnav şi fiind aproape de moarte a avut un vis în care i s-a arătat un înger care i-a spus: "Dacă vrei să fii tămăduit, tu şi soldaţii tăi trebuie să spuneţi de trei ori: "Dumnezeule al lui Leontie, ajută-mă!"

Deschizînd ochii, Ipatie l-a văzut pe înger şi i-a spus: "Dar eu trebuia să-l arestez pe Leontie şi acum să cer ajutor Dumnezeului său?" În acel moment îngerul a dispărut. Ipatie a povestit visul său soldaţilor, printre care se afla şi bunul său prieten Teodul, după care toţi împreună au cerut ajutor Dumnezeului căruia i se închina Sf. Leontie. Ipatie s-a vindecat în clipa următoare spre bucuria soldaţilor săi, numai Teodul stătea deoparte, mirîndu-se de minunea ce s-a făcut. Sufletul său s-a umplut de dragoste pentru Dumnezeu, rugîndu-l pe Ipatie să se grăbească mai repede ca să ajungă la Sf. Leontie.

La sosirea în oraş, un străin i-a invitat în casa lui şi i-a găzduit cu bucurie şi dăruire. Aflînd că cel care i-a omenit a fost chiar Sf. Leontie, au căzut în genunchi şi i-au cerut să-i lumineze în credinţa cea adevărată. Atunci Sf. Leontie i-a botezat pe loc şi când a chemat în rugăciune numele Sfintei Treimi, un nor de lumină s-a adunat deasupra lor, picurînd ploaie peste ei. Ceilalţi soldaţi care-l căutau pe comandantul lor ajunseră la Tripoli, unde se afla deja şi guvernatorul Adrian. Aflînd ce s-a întâmplat, a ordonat ca cei trei, Leontie, Ipatie şi Teodul să fie aduşi în faţa lui. După ce i-a ameninţat cu chinurile şi moartea, le-a cerut să se lepede de Hristos şi să se închine la zeii romani.

Însă toţi mucenicii şi-au mărturisit credinţa nestrămutată în Hristos. Sf. Ipatie a fost pus sub un zid şi trupul i-a fost scrijelit cu gheare de fier iar Sf. Teodul a fost bătut fără milă cu bâtele. Văzînd hotărârea sfinţilor, în cele din urmă le-au tăiat capul. După ce a fost torturat, Sf. Leontie a fost dus în temniţă iar în dimineaţa următoare a fost adus în faţa guvernatorului. Adrian a încercat să-l ademenească pe sfântul mucenic cu bani şi onoruri dar nereuşind să-l înduplece, l-a pus la alte chinuri. Sfântul a fost suspendat de un stâlp cu capul în jos şi cu o piatră mare legată de gât, dar nici acest chin nu l-a făcut să renunţe la credinţa lui. Atunci guvernatorul a pus să fie bătut cu bâtele până nu a mai rămas viaţă în el. Trupul i l-au aruncat apoi în afara oraşului dar creştinii l-au luat şi l-au îngropat cu mare evlavie lângă Tripoli. Cei trei sfinţi mucenici au murit cândva între anii 70-79.

Despre acuzaţiile ce i s-au adus Sf. Leontie şi despre pătimirile şi moartea lui s-a scris de către scribul curţii pe plăcuţe metalice care au fost puse la mormântul său.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Eterie.

Acesta a fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi fiind pârât, a stat înaintea conducătorului Eleusie, şi mărturisind pe Hristos, a fost întins şi ars cu făclii aprinse şi pătruns pe subţiori, şi înţepat pe spate şi pe coapse cu ţepuşi de fier înroşite în foc şi în multe alte feluri chinuit, iar mai apoi i-au tăiat capul.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Ipatie şi Teodul, cei ce au mărturisit împreună cu Sfântul Leontie, şi care prin sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Erasm, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor doi mucenici din Cipru, care arzându-li-se picioarele, s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Leontie, de la Mănăstirea Peşterile Kievului.

Sfântul Leontie, canonarh la Mănăstirea Peşterile Kievului, a intrat la mănăstire de tânăr şi a fost tuns acolo. Dumnezeu i-a dat un glas frumos şi după ce a învăţat notele, a făcut ascultare ca şi canonarh (conducător al corului bisericesc). Sf. Leontie s-a săvârşit la o vârstă fragedă, în sec. al XIV-lea fiind învrednicit de Domnul cu darul facerii de minuni, pentru faptele sale bune.

Sfintele sale moaşte sunt în Peşterile Îndepărtate, fiind prăznuit şi în 28 august după sinaxarul sfinţilor de la Peşterile Kievului.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Leontie, cel ce a sihăstrit în sfânta Chinovie a Mănăstirii lui Dionisie, izvorâtorul de mir, şi care cu pace s-a săvârşit.

Sfântul Leontie, înaintevăzătorul din Muntele Athos, s-a născut Argosul peloponez. El a muncit multă vreme pe Muntele Athos, la Mănăstirea lui Dionisie. A stat 60 de ani la mănăstire, timp în care nu a pus niciodată piciorul afară din mănăstire. Pentru credinţa tare şi pentru faptele milostive Bunul Dumnezeu I-a dat darul profeţiei şi înaintevederii.

Sf. Leontie s-a dus la Domnul în 16 martie, 1605, la vârsta de 85 de ani. Sfintele sale moaşte sunt izvorâtoare de mir tămăduitor.

Tot în această zi, Soborul mai-marelui Arhistrateg Mihail, aproape de Sfântul Iulian la For.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

bravo mari...multumim de informatii!

Sinaxar 19 Iunie



În această lună în ziua a nouăsprezecea, pomenirea Sfântului Apostol Iuda, ruda Domnului.

Acesta este numit în Faptele Apostolilor Iuda, iar de Matei şi Marcu este numit în Evanghelie, Tadeu şi Leveu, ruda fiind Domnului nostru Iisus Hristos după trup, şi fiu lui Iosif logodnicul, iar frate bun lui Iacob fratele Domnului, cel care a trimis la toţi acea Epistola luminătoare şi dogmatică şi plină de Duhul Sfânt. Trimis fiind el de Hristos ca un frate şi învăţător de taine, încălzindu-se de strălucirile sale ca un cărbune aprins, toată înşelăciunea a ars şi a luminat pe credincioşi. Că trăgând el jugul Mântuitorului, şi brăzdând şi semănând sămânţa dreptei credinţe în toată lumea, multă roadă a adus. Drept aceea luminând cu învăţătura cuvântului său Mesopotamia şi neamurile cele de lângă hotarele ei şi propovăduind Evanghelia, a mers la cetatea Edesei şi la Abgar domnul locului, ca să-l tămăduiască. După aceea s-a dus la cetatea Arara, şi fiind spânzurat şi săgetat de către cei necredincioşi, şi-a dat sufletul la Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Zosima.

Acesta era ostaş pe vremea împăratului Traian, din Apoloniada cea din Sozopoli, când domnea Domeţian în Antiohia cea din Pisidia. Iar apoi aruncând armele şi năzuind la Biserica lui Hristos, s-a învrednicit de botezul cel întru Hristos. Pentru aceasta fiind adus la guvernator şi mărturisind că este creştin, a fost spânzurat şi strivit, şi după aceasta bătut, fiind întins de patru; apoi a fost aşezat pe un pat de aramă, înroşit. Dar prefăcându-se focul în răcorire, mulţi din cei ce stăteau de faţă s-au spăimântat de acea minune, şi au trecut la credinţa în Hristos. Iar Sf. Zosima a fost ferecat cu cătuşe şi legat de cai, fiind nevoit să alerge în urma guvernatorului care mergea la oraşul cananiţilor, timp de trei zile fără hrană; dar prin dumnezeiască purtare de grijă i s-au arătat lui doi tineri, unul aducându-i pâine şi celalalt un vas cu apă, şi mulţumind lui Dumnezeu a gustat din acestea. Deci adus fiind la cercetare, a fost din nou supus la chinuri şi la urmă tăindu-i-se grumazul, a luat cununa muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Zinon.

Acesta lepădându-se de lume şi făcându-se ucenic al marelui bătrân Siluan în pustia Egiptului, pentru covârşitoarea lui ascultare, şi pentru multa nevoinţă şi sărăcie, a ajuns făcător de minuni; căci pe mulţi demoni a izgonit din oameni, şi aşa cu cuvioşie vieţuind întru îngereşti nevoinţe, şaizeci şi doi de ani, s-a mutat către Domnul.

Zicerile / apoftegmele lui ava Zinon din Patericul Egiptean.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Asingrit, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Paisie cel mare.

Acest de trei ori fericit cuvios şi purtător de Dumnezeu, Părintele nostru Paisie cel mare, era de neam din Egipt, de unde era şi Moise, văzătorul de Dumnezeu. Născut a fost din părinţi cinstitori de Dumnezeu, învăţaţi în credinţa lui Hristos; şi având multă bogăţie şi împodobiţi cu străluciri, au învăţat cu silinţă şi pe fiii lor întru sporirile cele dumnezeieşti şi omeneşti. După săvârşirea tatălui său, fericitul acesta, prunc încă şi mai mic decât ceilalţi fraţi, a rămas la maică-sa, care fiind foarte amărâtă, i s-a arătat în vis un înger, mai înainte spunându-i buna sporire a lui Paisie, zicându-i: "Pe fiul tău Paisie l-a ales Domnul, ca să slăvească şi să laude sfânt numele Său cel lăudat în vecii vecilor; acesta este plăcut lui Dumnezeu", şi l-a apucat pe el de mână; iar maică-sa a răspuns îngerului: "Toţi ai lui Dumnezeu sunt, şi la fel acesta care este plăcut lui Dumnezeu". Şi trezindu-se ea, se minuna de acea vedenie.

După ce s-a făcut copilandru, marele şi fericitul între cuvioşi, a fost tuns monah, de Cuviosul Pamvo (prăznuit la 18 iulie), de către care a fost sfătuit să nu se uite la faţă de om. Iar el, a petrecut trei ani neuitându-se în sus, ci avându-şi capul în jos plecat. Şi dându-se pe sine la petrecerea sihăstrească, întru atâta a covârşit pe toţi, încât a vorbit împreună cu Hristos, şi I-a spălat picioarele Lui, iar după spălare a băut apa, şi îndată s-a făcut începător vieţuirii celei supraomeneşti. Despre vestitele lui virtuţi şi despre minunata vieţuire cea întocmai cu a îngerilor; despre toată aspra vieţuire cea prin pustii şi despre minunile sale, se poate citi în cartea numită noul Ecloghion şi în Vieţile Sfinţilor. Pentru iubitorii de prăznuire se poate spune atâta, că aflându-se fericitul cu trup muritor se ridicase mai presus de trup. Deci ajungând la bătrâneţi prea adânci, s-a mutat către Domnul, unde împreună cu îngerii cânta Ţiitorului a toate cântarea cea întreit sfântă. A cărui pomenire cu credinţă săvârşind, prin rugăciunile lui, să ne învrednicim de veşnicele bunătăţi şi de fericirea cea veşnică. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

bravo mari!

Sinaxar 20 Iunie



În această lună în ziua a douăzecea, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Metodie, episcopul Patarelor.

Acest fericit dăruit fiind de mic lui Dumnezeu, a devenit vas dumnezeiesc şi primitor al Sfântului Duh. După aceea, luând cu alegerea de Dumnezeu din dumnezeiescul har preoţia şi arhieria, păstorea bine şi cu plăcere dumnezeiasca turmă ce i s-a încredinţat, luând asupra lui grija Bisericii şi luminând poporul cu cuvinte dulci şi îndurătoare.

Deci văzând că se înmulţesc cei ce sprijină înşelarea lui Origen, ca un bun pastor, a ars-o cu foc dumnezeiesc, micşorând toată ceata şi negura cu înţelepciunea cuvintelor sale şi cu Dumnezeiescul har. Iar fulgerul cuvintelor sale şi trâmbiţa cunoştinţei sale au răsunat peste toată lumea; pentru aceea neputând răbda vrăjmaşul îndrăznirea şi împotrivirea marelui acestuia, şi-a întrarmat slugile sale ca să-l omoare. Iar cel ce şi mai înainte de mucenicie era îmbrăcat cu moarte purtătoare de viaţă, tăindu-i-se capul, s-a mutat spre viaţă mai bună, întâi jertfind pe Mielul lui Dumnezeu, apoi fiind jertfit el însuşi, a fost adus lui Hristos Jertfa vie. Drept aceea a fost şi împodobit cu îndoite cununi, şi ca un viteaz ce era ajutor pentru adevăr, luându-şi sfârşitul cu sânge mucenicesc, a adormit în vecie. Acest dumnezeiesc cu adevărat al lui Dumnezeu arhiereu şi mucenic ne-a lăsat scrierile ca rod al iubirii de muncă, pline de toată cunoştinţa şi folosinţa, încă mai vârtos şi de cele viitoare foarte curat a proorocit, de schimbările împăraţilor, şi de pornirile şi războaiele între neamuri, şi de pustiirile şi stingerile de locuri şi de cetăţi, şi despre binecredincioşii, şi ereticii împăraţi, şi pentru sfârşitul lumii, şi despre Antihrist şi de împărăţia lui, şi despre stingerea şi desăvârşita stricăciune a tot trupul omenesc, acestea toate mai înainte le-a spus şi le-a proorocit dumnezeiescul acesta.

Tot în această zi, pomenirea punerii moaştelor şi a îmbrăcăminţii Sfinţilor Apostoli Luca, Andrei şi Toma, a Proorocului Elisei şi a Mucenicului Lazăr, care s-au aşezat în biserica cea mare a Sfinţilor Apostoli.

Tot în această zi, pomenirea a doi Sfinţi sihaştri, care cu pace s-au săvârşit în pustie.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Calist, patriarhul Constantinopolului, care în pace a adormit.

Sfântul Calist I, Patriarhul Constantinopolului, s-a nevoit la început în Muntele Athos sub îndrumarea duhovnicească a Sf. Grigore Sinaitul (prăznuit în 8 august), a cărui viaţă a şi scris-o. În 1350 a fost ales Patriarh al Constantinopolului, rămânînd în funcţie sub împăraţii Ioan Cantacuzino (1341-1355) şi Ioan Paleologul (1341-1376).

În 1354 s-a retras în liniştea mănăstirii pe care a ridicat-o în cinstea Sf. Mamas la Tenedos, iar mai târziu a fost pus din nou în scaunul de patriarh între anii 1355-1363.

Sfântul Patriarh Calist s-a stins din viaţă în anul 1363 în Serbia, unde se afla ca ambasador al Împăratului Ioan Paleologul. Sf. Calist mai este cunoscut şi ca scriitor duhovnicesc, lucrările sale apărînd în Filocalia împreună cu cele ale bunului său prieten Ignatie din Xanthopoulos.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Nicolae Cabasila.

Nascut la Tesalonic în jurul anului 1322, Sfântul Nicolae se tragea, prin tatal sau, din familia Chamaetos ; a adoptat însa mai târziu numele de familie al mamei sale : Cabasila, familie veche si renumita. Înca din tineretea sa a primit învatatura spirituala de la Dorotei Vlates [a fost unul din parintii spirituali cei mai renumiti din Tesalonic si a fondat, cu fratele sau Marc, pe acropola, Manastirea Pantocratorului (1355), care poarta astazi numele lor (Vlatadon), înainte de a fi devenit mitropolit al Tesalonicului (1371-1379)], ucenic apropiat de Sfântul Grigore Palama, si a frecventat cercurile laicilor evlaviosi care practicau Rugaciunea lui Iisus sub îndrumarea Sfântului Isidor Buheiras, viitorul Patriarh (1347-1350);dupã primirea educatiei literare si filozofice de baza de la unchiul sau, Nil Cabasila [teolog renumit pentru tratatele sale împotriva Latinilor, a fost Episcop al Tesalonicului timp de doi ani (1361-1363); numele sau ca laic fiind tot Nicolae, Sfântul nostru a fost confundat uneori cu unchiul sau si a fost considerat drept Arhiepiscop de Tesalonic], a mers sa isi continue studiile la Scoala de Filozofie de la Constantinopol. Îsi însusi acolo o înalta cultura literara iar admiratia pe care o avea pentru Antichitatea clasica îl fãcu sa se plaseze de partea umanistilor, fara sã se îndeparteze cu toate acestea de învatatura Bisericii. În timpul sederii sale în capitala, disputa dintre Sfântul Grigore Palama si Varlaam (cf 14 nov) despre posibilitatea îndumnezeirii omului prin energiile necreate ale Harului, îi trezi atentia asupra scopului ultim al vietii crestine, dar se interesa atunci mai mult de problemele sociale si politice ale epocii sale. Dupa moartea lui Andronic al III lea (1341), Imperiul se gasi sfâsiat de un crunt razboi civil între partizanii lui Ioan al V lea Paleologu si cei ai lui Ioan Cantacuzino, situatie pe care o agrava revolta Zelotilor la Tesalonic împotriva puterii imperiale si a nobililor.

Nicolae, aflându-se pe atunci la Tesalonic, lua initiativa negocierilor între rasculati si Ioan Cantacuzino. In 1345 fu trimis la Bereea ca ambasador pe lânga fiul si reprezentantul lui Cantacuzino, Manuel, si obtinu în favoarea rasculatilor promisiunea unor conditii de predare avantajoase. Dar înca de la întoarcerea sa, Andrei Paleologu se opuse acestui proiect si, stârnind pe Zeloti si populatia din cartierele marginase, luara cu asalt fortareata unde se refugiasera notabilii. Masacre josnice urmara, de la care Nicolae scapa ca prin urechile acului ascunzîndu-se într-o fântâna. Ramase cu toate acestea la Tesalonic pâna in 1347, fara sa fie hartuit, în ciuda simpatiei sale pentru Cantacuzino, si, meditând asupra cauzelor razboiului civil, redacta mai multe tratate împotriva uzurii si inegalitatii sociale.

Când Cantacuzino a urcat pe tron sub numele de Ioan al VI lea, îl aduse pe Nicolae în anturajul sau la Constantinopol, facându-l consilierul sau în toate problemele importante ale Statului. Sub influenta celor doi oameni de încredere ai sai, Nicolae si Dimitrios Kydones, prietenul sau din copilarie, pe care îi numea barbati "ajunsi pe creasta întelepciunii profane, totodata filozofi în actiune si care au ales viata în castitate scutita de dezavantajele casatoriei", suveranul constitui proiectul de retragere la manastirea Manganes ; dar trebui sa renunte la aceasta idee din cauza situatiei politice din Tesalonic.

În timpul întregii aceste perioade, Nicolae se dedica unei intense activitati de scriitor, participând în acelasi timp în mod activ la viata publica. În septembrie 1347 facea parte din suita care îl însotea pe Sfântul Grigore Palama proaspat ales Arhiepiscop al Tesalonicului : dar poporul îsi respinse pastorul iar ei se retrasera la Muntele Athos unde traira în isihie si rugaciune vreme de un an. În 1349 se duse din nou la Tesalonic unde, dupa înabusirea revoltei Zelotilor si împacarea partidelor adverse, se proceda la instalarea pe tron a Sfântului Grigore. În 1351, cu prilejul Sinodului care condamna pe Akindynos si proclama isihasmul ca doctrina oficiala a Bisericii, Cabasila lua în mod deschis partea teologiei palamite si se declara dupa aceea favorabil proiectului unui Sinod de Uniune cu Biserica latina, dar fara compromis doctrinal, în timp ce prietenul sau Kydones era de partea adversarilor isihasmului si adopta o atitudine de supunere fata de tezele latine.

Un nou razboi civil izbucnind între Ioan al V lea Paleologu si Ioan Cantacuzino (1353), având drept consecinta destituirea Patriarhului Sfântul Calist, numele lui Cabasila fu retinut ca posibil succesor dar în cele din urma fu ales Sfântul Filotei (cf. 11 oct). În anul urmator, Nicolae saluta printr-un discurs stralucit încoronarea lui Matei Cantacuzino în calitate de co-împarat ; dar la putin timp, Ioan Paleologu cuceri puterea cu sprijinul mercenarilor de la Genova, Ioan Cantacuzino fu nevoit sa abdice si îmbratisa viata monahala sub numele Ioasaf. Patriarhul Filotei ? fu la rândul sau destituit si trimis în exil, iar sfântul Calist fu rechemat în scaunul patriarhal. Nicolae se retrase de atunci din afacerile publice, pentru a se dedica meditatiei asupra Tainei lui Hristos traite in Biserica. Nu se stie daca a ramas pâna la sfârsitul zilelor sale "un isihast laic" sau daca a devenit calugar, dupa cum lasa sa se înteleaga anumite pasaje ale operelor sale. În timpul acestei lungi perioade pe care a petrecut-o retras, cu exceptia unei sederi de doi ani la Tesalonic, trecu în Constantinopol, frecventând manastirile de la Manganes, Xantopulos si Studion, îsi câstiga reputatia unui om ajuns pe nivelul cel mai de sus al virtutii si înalte personalitati, precum împaratul Manuel Paleologu, îi cereau sfatul, considerându-l drept parintele lor spiritual. Sfântul evita cu toate acestea sa se angajeze din nou în tulburarile lumii, preferând sa ramâna în liniste pentru a compune cele doua tratate majore ale sale : Tâlcuirea Dumnezeiestii Liturghii si Viata întru Hristos, marturii ale sfintiei sale si considerate pe buna dreptate doua capodopere ale literaturii crestine. Sfântul Nicolae adormi în pace, fara sa lase nici o marturie despre ultimele zile ale sale, intre 1391 si 1397.

În Viata întru Hristos, el arata cum, primind fiinta, miscarea si viata adevarata prin Sfintele Taine : Botezul, Mirungerea si Împartasania, si crescând spiritual prin Sfintele Virtuti, credinciosii pot sa constate ca însusi Hristos, prin Sfântul Duh, vine sa salasluiasca si sa creasca în ei pâna la desarvârsirea comuniunii lor totale cu Dumnezeu. Întruparea lui Hristos este baza oricarei vieti spirituale, caci unind ceea ce era despartit, ea a permis comuniunea, "amestecul" dintre creat si necreat. Aceasta viata întru Hristos începe, spune el, aici pe pamânt dar ea se desavârseste în Împaratia vesnica ce ne-a devenit astfel accesibila înca de acum, în Biserica. Hristos se revarsa si se amesteca cu fiecare din madularele sale, prin Sfintele Taine, precum lumina care patrunde prin ferestre într-o încapere, si El desavârseste acolo Marea Taina a unirii sale nuptiale cu omul, introducând viata nemuritoare si vesnica în trupul sau muritor si supus transformarii. Cu toate acestea, prezenta Domnului nu va deveni activa decât daca noi "colaboram" (sinergie), decât daca raspundem liber darului lui Dumnezeu, nefacând nimic altceva decât sa "pazim" cu trezvie harul primit, ca o flacara aprinsa, asteptând a doua venire a Mirelui. Viata spirituala a crestinului consta deci în a-si "pazi" madularele si simturile, cu care s-a unit Hristos, si în a medita asupra cinstei pe care El ne-a facut-o. E într-adevar imposibil sa fie atras de rau oricine a cunoscut dragostea nebuna cu care ne-a iubit Hristos, pâna la a se da jertfa pe Cruce pentru a face din noi templul sau si propriile sale madulare. Pentru un asemenea om, Domnul devine singurul dorit si, dupa însusirea "Spiritului lui Hristos", practicarea poruncilor lui devine usoara. Iar când, înaintând în Sfintele Virtuti, el va fi facut cu totul una vointa sa si cea a Mântuitorului, când nu va mai avea bucurie decât din ceea ce Îl bucura pe El si nu se va întrista decât de ceea ce Îl poate întrista pe El, dragostea dumnezeiasca va deveni atunci viata lor comuna si îl va face partas la cele ale naturii dumnezeiesti a Dumnezeiului-Om. Aceasta îndumnezeire, tinta finala a destinului omenesc, Sfântul Nicolae Cabasila o vede reprezentata perfect în Maica Domnului care, prin frumusetea sufletului sau si prin vointa sa supusa cu totul planului lui Dumnezeu, a atras Harul Sfânt pentru ca Mântuitorul sa se nasca întrânsa.

Urmând o alta cale decât cea a Sfântului Grigore Palama, Sfântul Nicolae Cabasila, umanist prin formatie dar isihast prin vocatie, a stiut sa arate ca îndumnezeirea si unirea cu Hristos constituie tinta finala a vietii spirituale a fiecarui Crestin, si nu doar a calugarilor retrasi departe de lume si de obligatiile ei. Transfigurând elementele pozitive ale culturii umaniste a timpului sau pentru a se face doctorul unui "isihasm sacramental", el ocupa, de când pomenirea sa a fost recent introdusa în calendar, locul sau meritat în rândul Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe (Omilii la Sarbatorile Maicii Domnului - PG 19).

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 21 Iunie



În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea Sfântului Mucenic Iulian cel din Cilicia.

Sf. Mucenic Iulian al Tarsisului s-a născut în Asia Mică, în provincia Cilicia. El era fiul unui senator păgân şi al unei mame creştine. După moartea soţului, femeia s-a mutat la Tarsis, unde şi-a botezat fiul, crescându-l mai departe cu evlavie. Pe când Iulian a împlinit 18 ani, împăratul Diocleţian (284-305) a iniţiat prigoana împotriva creştinilor, arestându-l printre alţii şi pe tânărul Iulian. Ei l-au adus pe Iulian în faţa guvernatorului Marcian pentru a fi judecat, încercând să-l convingă să renunţe la Hristos. Nici torturile, nici ameninţările, nici promisiunile de cadouri şi onoruri nu l-au putut convinge pe piosul Iulian să jertfească la idoli şi să-l părăsească pe Hristos, rămânând ferm în credinţa sa.

Timp de un an de zile mucenicul a fost plimbat prin oraşele Ciliciei, fiind supus la interogări şi torturi, după care l-au aruncat în închisoare. Mama Sf. Iulian l-a urmat pe fiul ei, rugându-se la Dumnezeu să-l întărească. Mama sa a plecat în audienţă la guvernator în oraşul Aegea (Egeea), ca să ceară permisiunea de a-l vizita pe fiul ei în închisoare, minţind că ar vrea să-l convingă să jertfească la idoli. Ea a stat trei zile în închisoare cu Sf. Iulian sfătuindu-l să fie tare şi să rabde până la sfârşit.

Sf. Iulian a fost adus din nou în faţa guvernatorului. Crezând că mama lui l-a convins să renunţe la Hristos conform decretului imperial, guvernatorul a lăudat-o pentru fapta sa până în momentul în care ea l-a mărturisit cu hotărâre pe Iisus Hristos, denunţând cu curaj politeismul. Auzind acestea, guvernatorul a dat ordin să i se taie tălpile cu care l-a însoţit pe fiul ei din Tarsis. Iulian a fost legat într-un sac plin cu nisip şi şerpi veninoşi şi a fost aruncat în mare. Trupul mucenicului a fost purtat de valuri până pe ţărmurile Alexandriei şi a fost găsit şi îngropat cu cinste de un creştin. Mucenicul Iulian s-a săvârşit în anul 305, după care moaştele au fost transferate în Antiohia. Sf. Ioan Hrisostom a întocmit un elogiu în cinstea Sfântului Mucenic Iulian.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Afrodisie.

Acesta era din ţara Ciliciei. Crezând din copilărie şi închinându-se lui Hristos, a fost prins şi adus înaintea stăpânitorului Dionisie, şi mărturisind pe Hristos Dumnezeu adevărat, a fost ars pe spinare cu fiare arse, şi băgat într-o căldare plină de plumb, ce fierbea clocotită, şi spânzurat cu capul în jos; şi izbăvindu-se de toate cu minune, a atras pe mulţi dintre elini spre credinţa lui Hristos. Aceştia mărturisind pe Hristos cu îndrăzneală, li s-au tăiat capetele. Iar tiranul văzând aceasta, a poruncit de s-a tăiat o piatră în două şi au întins pe sfântul, şi au pus peste el acea piatră tăiată, pe care o ridicaseră 55 de ostaşi, iar sfântul îndată şi-a dat sufletul şi luă cununa muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Terentie, episcopul Iconiei.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iulian Egipteanul, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici cei ce au mărturisit împreună cu Sfântul Iulian: Antonie preotul, Anastasie, cel din morţi înviat Chelsie, Vasilisa, maica lui, douăzeci de păzitori de temniţă şi şapte fraţi, care toţi de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul Mucenic Nichita Nisireanul, care a mărturisit în Hio, la anul 1732, şi care de sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

bravo mari...iti multumim din suflet pentru tot ceea ce faci!

o fac cu mare drag!

Sinaxar 22 Iunie



În această lună, în ziua a douăzeci şi doua, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Eusebie, episcopul Samosatelor (+ 380).

Acesta a trăit în zilele împăratului Constantie, fiul lui Constantin cel mare, şi era râvnitor fierbinte al drept-slăvitoarei credinţe, şi avea atâta vitejie a sufletului, şi atâta defăima lucrurile acestea trecătoare, şi se nevoia ca să se sporească dreapta credinţă şi Ortodoxia, măcar că împăratul avea gând împotrivă, fiindcă era arian; pentru aceasta atunci când îl înfricoşa şi îl înspăimânta Constantie că-i va tăia mâna dreaptă, de nu va scoate alegerea cea făcuta de marele Meletie, care era la dânsul, el a întins amândouă mâinile, primind cu bucurie mai degrabă tăierea lor, decât să dea alegerea cea cerută. Pe acest preacuvios părinte al nostru, în urma lui Constantie şi a lui Iulian, căzând Valens în boala relei credinţe ariene, l-a scos din scaunul său şi l-a osândit să fie izgonit la apa Dunării. Dar după moartea lui Valens s-a întors sfântul la Samosata, episcopia sa, care se afla în Siria, aproape de râul Eufratului, în Mitropolia Edesei. Apoi după multe lupte şi biruinţe ce făcuse în aceleaşi lupte, şi-a aflat sfârşitul mucenicesc, că aruncând o femeie făcătoare de rele şi ariană, cu o cărămidă, de sus de pe un acoperiş, lovi pe sfântul în cap, pe care încă mai înainte de a muri, sfântul a iertat-o, urmând Stăpânului său şi întâiului Mucenic Ştefan. Deci se face soborul şi praznicul lui în biserica Sfântului Ioan Botezătorul, aproape de cea a Adrianilor.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Zinon şi Zinas, sluga lui (+ 304).

Aceştia erau din Filadelfia Arabiei, care din vechi se numea Eman. Zinon se afla ostaş cu rânduială, având pe Zinas slugă, şi aflând pe Maxim guvernatorul că jertfea idolilor, s-au declarat şi s-au arătat cine sunt; pentru care Zinon a fost bătut cu vine de bou, iar el stând aproape de jertfelnic, lovindu-l cu piciorul, l-a răsturnat. Pentru aceasta a fost cumplit chinuit, apoi fiind băgat în temniţă, i s-au pus picioarele în butuc, unde intrând Zinas şi fericind şi sărutând legăturile lui, a fost închis şi el din porunca guvernatorului. După aceea au fost scoşi iarăşi la întrebare, şi nevrând a se lepăda de Hristos, au fost supuşi la nenumărate şi felurite chinuri, iar la urmă li s-au tăiat capetele cu sabia. Şi se face praznicul lor, în sfânta mucenicie a Sf. Gheorghe la Chiparisie.

En français, d'après le Synaxaire du Père Macaire de Simonos-Petras (Mont Athos):

Ces Saints Martyrs étaient originaires de Philadelphie en Arabie *. Zénon servait dans l'armée romaine au temps de la persécution de Maximien. Désirant témoigner de sa foi au Sauveur par le sacrifice de sa vie, il distribua ses biens aux pauvres et libéra ses esclaves, puis il alla se présenter devant le gouverneur Maxime, célebre pour son zele dans le culte des idoles, suivi de son serviteur Zénas qui lui était resté attaché. D'une voix assurée Zénon reprocha au magistrat de dépenser en vain ses efforts pour ces illusions que sont les dieux paiens. Maxime ordonna aussitôt aux gardes de le flageller a coups de nerfs de boeuf; mais, bien qu'il fut retenu par les soldats, Zénon put étendre la jambe et renverser l'autel des idoles. Maxime, hors de lui, le fit alors étendre sur le chevalet pour lui déchirer les flancs, puis on frotta ses plaies avec du sel et du vinaigre avant de le jeter en prison, les pieds enserrés dans un étau jusqu'au quatrieme trou. Zénas, étant parvenu a s'introduire dans la prison, supplia son maître de ne pas etre séparé de lui, et, sur l'ordre de Maxime, il fut enfermé dans le meme cachot. Les deux valeureux athletes de la piété, soumis a l'interrogatoire, refuserent de renier le Christ, aussi furent-ils fustigés sans pitié, et on appliqua des tringles incandescentes sur la poitrine de Saint Zénon. Les bourreaux les suspendirent ensuite par les aisselles et leur attacherent de lourdes pierres aux pieds, puis ils les précipiterent dans une fosse embrasée et répandirent de l'huile sur leur corps. Comme ils avaient été miraculeusement préservés par la Grâce, ils remporterent la couronne de la victoire en étant décapités.

* L'ancienne Rabba des Ammonites, sur la riviere Jabboq (cf II Rois 12:26), aujourd'hui Amman en Jordanie. Elle fut hellénisée et reçut ce nom sous Ptolémée II Philadelphe (285-246 av. J.C.)

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Pombian, care în mare fiind aruncat s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Galation, care în mare fiind aruncat s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Mucenice Iuliani (Iuliana) şi Satornin fiul ei, care prin foc s-au săvârşit.

Sfânta Iuliana a fost aruncată în foc împreună cu copilul ei pentru vina de a fi fost creştină.